De Eugen Matzota
Multă lume este inflamată realmente de pericolul iminent ca legionarii să pună mâna pe Bucureşti. Care-or mai fi ăia, mă-ntreb şi eu ca prostu’, că n-am mai văzut aşa ceva de tare mult timp. Sigur, nu e vorba chiar de Legiune, ca Mişcare Legionară, ci de un anume Marian Munteanu, care-ar fi creat acum peste 20 de ani o altă Mişcare, cu totul diferită, Mişcarea pentru România.
Probabil că este vorba de cine ştie ce confuzie dată de titlul revistei lui din acea vreme, „Mişcarea”, mă gândesc şi eu, amintindu-mi de perioada când revista se făcea undeva la Casa Scânteii. Fiind o perioadă în care eram convins că mi se potriveşte de minune meseria de detepist (cel care pune publicaţiile în pagină, folosind programe de Desktop Publishing), pentru care am renunţat pentru o vreme la cariera de jurnalist, am avut ocazia de a-l vedea în carne şi oase pe acest actual candidat la funcţia de Primar General al Bucureştiului.
Ceea ce m-a frapat atunci şi nu mă poate nimeni prosti acum să-mi explice c-ar fi cu totul altfel, erau cei doi care-l însoţeau. Ştiţi vorba ceea: spune-mi cu cine te-nsoţeşti şi-am să-ţi spun cine eşti!
Ei, cei doi tipi bine dezvoltaţi, înalţi ca bradul, ce mai, erau îmbrăcaţi mai ciudat, nu ca şi cum ar fi venit de la sală, după cum te-ai fi aşteptat să-i vezi admirându-le musculatura. Nu, ei erau îmbrăcaţi sobru, cam gros pentru vremea de-afară, cu nişte haine de lână a căror denumire exactă m-am chinuit puţin s-o găsesc: sumane. Nu erau negre, erau mai deschise la culoare, deci nu puteau duce cu gândul la celebrele sumane negre, nu-i aşa?
Ceea ce m-a deranjat, însă, era faptul că nu aveau deloc simţul umorului. Eram toţi de-a-acolo nişte oameni veseli iar eu, ca un adevărat bou blând şi naiv, am încercat să-i integrez şi pe ei în atmosferă. Nimic, nici măcar un zâmbet. Atunci mi-am dat seama că nu sunt de-ai noştri iar îmbrăcămintea nu era vreo chestie de modă…
Acum, sigur, de când a plecat Vadim, naţionalismul militant nu prea mai scoate capul, dar, iată, la Sinaia, s-au adunat sâmbăta trecută cei care-o iubesc pe urmaşa prietenului lui Vadim, celebrul Le Pen. Madam Le Pen a venit să ţină nişte discursuri despre Europa care se prăbuşeşte sub povara impotenţei sale, de parcă noi n-am avea ochi să vedem, dar a trebuit să se justifice de ce apare în Panama Papers şi de ce e susţinută de ruşi printr-o bancă ceho-rusă.
Cel mai interesant mi s-a părut poziţia pe care Marine Le Pen ar fi luat-o referitor la ţiganii noştri, numiţi romi din pudibonderie, şi ţigani chiar de Mădălin Voicu, căci ei se numesc pe ei înşişi aşa: ţigani.
Dânsa ar fi spus că, în fine, francezii au ajuns, în fine, să vadă diferenţa dintre romi şi români. Minunată veste, zău aşa! Ne-a crescut salariul aşa, deodată!
Acuma, puneţi-vă în situaţia unui francez care abia ştie unde e România. Dacă-i numeşti pe toţi cei ce muncesc cinstit, aşa cum au învăţat de-acasă, adică, mă rog, fac ce ştiu şi ei mai bine, ei, dacă le spui „romi”, cum să nu-nţeleagă că-s „români”? De ce le spui romi dacă nu vrei să mă faci să cred că sunt români?
În umilinţa noastră de după 1989, suportăm orice vine de la Marile Puteri. Şi nu că suportăm, îi mai şi pedepsim pe cei care, ca români normali, cu coloană vertebrală, neplătiţi cu bani buni de Occident sau SUA, gândesc absolut normal.
Înainte, pe vremea lui Stalin, Lumina venea de la Răsărit. Acum, ordinele ce trebuie executate fără discuţie vin dinspre Apus.
Şi, când spui Apus, ai putea înţelege bine că este o lume care apune pe mâna ei…
